Accentuarea corectă a unor cuvinte în limba română

Accentul pune în evidenţă pronuntarea mai intensă a unei silabe din structura unui cuvânt. În limba română, accentuarea corectă a unor cuvinte poate ridica, uneori, anumite probleme, deoarece accentul este liber, putând fi pe silaba finală (de-cór), pe silaba penultimă (bí–ne), pe antepenultima (gí-ne-re), pe a patra silabă (chél-ne-ri-ta) etc.În cursul flexiunii (formele pe care le iau cuvintele în functie de categoriile specifice – număr, gen, persoană, conjugare etc. – pentru a exprima diferite raporturi gramaticale), accentul rămâne, de multe ori, stabil, dar sunt şi situaţii în care se schimbă: nóră – nuróri, sóră – suróri, zéro – zeróuri, rádio –radióuri, aduséi – adúseram, cánta – cantáetc. În general, pentru un vorbitor nativ de limba română, pronunţarea corectă a cuvintelor se învaţă prin uzul limbii, fără a fi nevoie de prea multe teoretizări.

Ezitări în accentuarea corectă a unor cuvinte apar, însă, când este vorba de cuvinte împrumutate din alte limbi sau când structura fonetică a unui cuvânt este percepută într-un anume fel de  “urechea muzicală” a unui vorbitor sau altul.

• Astfel, DOOM (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române) stabileşte, ca normă, o singură posibilitate de accentuare a unor cuvinte precum : caractér, regízor, avárie, dóctoriţă, fenomén, únic, adícă, áripă, călúgăriţă, sevér.
• În cazul altor cuvinte, mai vechi sau mai noi, se acceptă două posibilităţi de accentuare, preferată fiind, însă, prima trecută în dicţionar : profésor/profesór, ántic/antíc, íntim/intím, tráfic/trafíc, gíngaş/gingáţ, penúrie/penuríe etc.
• Unele substantive proprii, chiar dacă sunt formate prin acelaşi procedeu, al derivării, se accentuează diferit, în funcţie de originea şi structura lor : Rotáriu, Pescáriu, Vasilíu, Atanasíu etc.
• Substantivele provenite din infinitivele lungi ale unor verbe de conjugarea a doua, terminate în –ea, se accentuează pe sufix : preveedére 
• Formele verbului a fi la indicativ, timpul prezent, se accentuează corect pe silaba penultima : súntem, súnteţi ;
• Verbul a tăcea (conjugarea a doua, în –ea) la indicativ, prezent şi conjunctiv, formele de persoana întâi şi a doua, şi imperativ (persoana a doua) se accentuează pe sufixul –e –  t́ăcéţi – iar cele de conjugarea a treia (de exemplu, a bate), pe tema – báteţi.

O altă situaţie specifică limbii române este şi distincţia, prin accent, între omografe (cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunţă diferit), având sensuri distincte : tórturi/tortúri, cópii/copíi, éra/erá, ácele/acéle, compánie/companíe, véselă/vesélă, nódul/nodúl etc.

 

Să vorbim corect!

 

Când scriem CAI şi când scriem C-AI?

    CAI se scrie legat, pentru că are înţeles deplin, el este un singur cuvânt- substantiv comun, masculin, plural, nearticulat(singular cal).

De exemplu:

Când vei merge la război împotriva vrăjmaşilor tăi şi vei vedea cai şi care şi un popor mai mare la număr decât tine, să nu te temi de ei, căci Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului este cu tine. (Deuteronom 20:1)

Vai de cei ce se coboară în Egipt  după  ajutor, se bizuie pe cai şi se încred în mulţimea carelor şi în puterea călăreţilor, dar nu privesc spre Sfântul lui Israel şi nu caută pe Domnul! (Isaia 31:1)

Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. (Apocalipsa 19:14)

C-AI se scrie prin cratimă, căci reprezintă două cuvinte care se rostesc într-o silabă: c(că)-conjuncţie căreia i-a dispărut vocala şi ai—verbul auxiliar a avea care serveşte şi la formarea timpului perfect compus(modul indicativ), prezent şi perfect(modul condiţional).

De exemplu:

• Sunt încredinţat c-ai reacţiona adecvat când vei auzi vestea aceasta.
• Cred c-ai fi putut să participi la acest concurs şi să obţii locuri premiante.
• Bine c-ai venit la timp!

 

Să scriem corect!

 

Scrierea cu un „n” sau cu doi de „n”

Aplicând derivarea cu prefix, putem obține cuvinte derivate care se scriu cu doi de n. Doar în aceste cazuri este permisă dublarea lui n. Astfel, cuvintele formate prin derivare cu prefixul „în” a căror rădăcină începe cu n (nor, noapte, nebun, nou) se scriu obligatoriu cu doi de n.

De exemplu:
a înnoda (în + nod)
a înnebuni ( în + nebun)
a înnora (în + nor)
a înnegri (în + negru)
a înnopta ( în + noapte)
aînnoi (în + nou)
a înnobila (în + nobil)

După acest tipar, unele persoane au început să scrie cu doi n și acolo unde nu este cazul. Și nu vorbim de hipercorectitudine, ci doar de necunoașterea modalității de formare a cuvintelor. Astfel, ne-am trezit cu scrieri precum: „înneca”, „înnota” sau „înncolți”.

Scrierea lor corecta este:
a se îneca
a se întuneca
a înota
a înflori
a încolți

Să reţinem!

    Se scriu cu nn cuvintele formate dintr-un cuvânt care începe cu n la care se adaugă silaba în în faţă.

Exemplu:

în+nou= înnoi, înnoit, înnoire, înnoitor, înnoitoare

 

Să scriem corect!

 

 

 

Clișee internaționale (2)

În articolul din numărul trecut am prezentat câteva din clișeele internaționale de origine biblică și semnificația lor. În acest articol voi continua încă cu câteva din ele.

 A aștepta sau a pica mană cerească

Această expresie are originea în Vechiul Testament și se referă la hrana pe care o trimitea Dumnezeu poporului Israel când acesta pribegea în pustie timp de 40 de ani, ieșind din robia Egiptului. Astfel El le purta de grijă și le asigura hrană pentru fiecare zi, ei trebuiau doar să se încreadă în El și să asculte de El.

Expresia respectivă are înțelesul de surpriză plăcută, bogată, belșug obținut fără efort.

Turnul Babel

Turnul Babel, loc despre care vorbește Biblia în cartea Genesa:

De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ și de acolo i-a împrăștiat Domnul pe toată fața pământului. (Genesa 11:9)

Este locul unde se vorbesc multe limbi care se amestecă unele cu altele până la confuzie; reuniune haotică a unor persoane care vorbesc fiecare în limba lui, fără să se poată înţelege între ele; ideea de confuzie, amestec, încâlceală, babilonie.

Vițelul de aur

Această expresie își are originea în cartea Exod, atunci când Moise s-a urcat pe munte ca Dumnezeu să-i dea Legea și a lipsit 40 de zile, timp în care poporul a decis să adune toate obiectele din aur pe care le aveau cu sine și să facă un vițel din aur la care să se închine, în loc să se închine la Dumnezeul adevărat care i-a scos din țara Egiptului. Expresia este un simbol atât al bogăției, al belșugului, cât și al idolatriei.

 

Să vorbim corect!

 

 

 

 

“De la Ana la Caiafa” și alte clișee internaționale

Clișeele(sau expresiile frazeologice) internaționale sunt expresiile stabile cunoscute(devenite șablon) de mai multe națiuni.

Vă propun câteva din ele care au origine biblică:

A purta de la Ana la Caiafa

Despre aceste personaje găsim scris în Evanghelii:

L-au dus întâi la Ana; căci el era socrul lui Caiafa, care era mare preot în anul acela. Și Caiafa era cel ce dăduse iudeilor sfatul acesta: „Este de folos să moară un singur om pentru norod.” (Ioan 18:13-14)

Ana era socrul lui Caiafa, care a ezitat să-L judece pe Hristos, trimițându-l la Caiafa, marele preot. Acesta din urmă l-a trimis la Pilat.

Astăzi, expresiile conținând această sintagmă se folosesc pentru situațiile când cineva este trimis de la o persoană la alta, fiecare ezitând să îi soluționeze o cerere sau o problemă, sau, mai important, să îi facă dreptate. Deci, această expresie semnifică o amânare, o tergiversare a unei rezolvări de problemă.   Se foloseste in contexte ca:

• Sunt trimis de la Ana la Caiafa!
• M-am săturat să mă duc de la Ana la Caiafa

A se spăla pe mâini ca Pilat din Pont

Această expresie se referă la dregătorul roman Pilat de pe timpul împăratului Tiberiu Cezar, este cel care a rostit sentința de condamnare a Domnului Isus, deși a declarat nu o dată că nu găsește nici o vină în El, dar sub presiunea mulțimii înverșunate a evreilor Îl condamnă la răstignire pe Isus, eliberându-l din temniță pe un tâlhar, Baraba. După aceasta s-a spălat pe mâini înaintea mulțimii adunate ca să-și arate că nu este vinovat de sângele Domnului Isus.Această expresie înseamnă a nu se implica într-o dispută; a nu-și asuma responsabilitatea într-o situație critică, a se eschiva.

Alfa și Omega

Alfa și Omega sunt, la origine, prima, respectiv, ultima literă din alfabetul grecesc. Acestea au generat, de-a lungul timpului, două expresii foarte des utilizate:

– de la alfa la omega, însemnând a epuiza o temă, un subiect; a fi cercetat un lucru, o cauză, de la un capăt la altul. În situații similare, astăzi se mai spune și „de la A la Z(et)”.

– a fi alfa și omega, expresie echivalentă cu „a fi cheia și lăcata” sau „a fi pâinea și cuțitul”, adică a reprezenta tot, un om care dispune de toate mijloacele pentru a realiza ceva, care le are pe toate la îndemână, un factotum.

În ultima carte din Biblie, Apocalipsa, Domnul Isus Se prezintă pe Sine ca Alfa și Omega, Începutul și Sfârșitul. El este Cel Atotsuficient atât pentru viața de acum, cît și pentru cea veșnică.

A fi țap ispășitor

 Expresia aceasta își are originea în Vechiul Testament și era țapul pe care marele preot, la sărbătoarea Ispășirii, punea toate păcatele poporului Israel și era alungat apoi în pustie, astfel țapul plătea pentru păcatele poporului. Figurat se referă la o persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greșelile altora.

 

Să vorbim corect!

 

 

 

Scrierea corectă a cuvintelor după consoanele p și b

Una dintre regulile simple de scriere în limba română este folosirea lui m(nu n) înainte de consoanele p şi b.
Astfel, corecte sunt:
bomboană, nu bonboană,
îmbunătăţi, nu înbunătăţi,
împotriva, nu înpotriva,
împărat, amplasa,
ambarcaţiune, emblemă,
combate, combină,
complăcea, imprevizibil,
imbatabil, umple, umbla

Această regulă simplă se complică. Respectiv, nu se aplică în cazul unor cuvinte precum: avanpremieră (din fr. avant-première), avanpost, avanport şi avanbec, în care n-ul din cuvântul împrumutat nu se schimbă în m. La fel, pentru input (pl. inputuri), (intrare, introducere) preluat din engleză. Excepție fac și numele proprii străine, de exemplu: Istanbul.
Să scriem corect!

 

Totodată / tot o dată: cum se scrie corect?

      Cuvântul totodată este adverb, provenit din tot + o + dată și se scrie legat atunci când are sensul de concomitent, simultan, în același timp.

De exemplu:

•  A fost mulțumit și, totodată, plăcut surprins.

Înlocuind adverbul cu unul din sinonimele lui, putem decide dacă acesta se scrie legat (în cazul în care propoziția își păstrează sensul).

• A fost mulțumit și, în același timp, plăcut surprins.
• Preaiubitule, tu lucrezi cu credincioșie în tot ce faci pentru frați și pentru străini totodată.(3 Ioan.1:5)
• Îți voi răspunde și la aceasta, ție și prietenilor tăi totodată. (Iov 35:4)

     Dacă propoziția devine aberantă când înlocuim cu sinonimul (sau dacă avem de-a face cu o repetiție(tot, la fel), scriem separat.

De exemplu:

•  Am fost o dată la mare și tot o dată la munte.

Este evident faptul că nu a fost la mare și în același timp la munte. Deci, din acest motiv, scriem tot o dată separat. În acest enunț este clar că persoana respectivă afirmă că a fost o singură dată la mare și tot o singură dată la munte.

 

Să scriem corect!

 

 

                                                                                                                 

MĂ DOR PICIOARELE sau MĂ DOARE PICIOARELE: cum este corect?

Iată ce exprimări am întâlnit în legătură cu folosirea corectă a verbului a durea:

• Mă doare ochii de o perioadă lungă de timp.
• Mă doare picioarele dacă parcurg distanțe mari pe jos.
• Mă dor spatele când ridică greutăți prea des.
• În ultima vreme tot mai des mă doare rinichii.
• Mă dor apendicele.

În acest articol vrem să vedem dacă astfel de exprimări sunt corecte. Mai întâi să privim la conjugarea acestui verb:

Numărul	Persoana	Indicativ prezent
singular	I	––-
	II	––-
	III	doare
plural	I	––
	II	––
	III	dor

Din paradigma acestuia observăm că verbul a durea are doar 2 forme: pers.III singular și plural. Acum trebuie doar să ne întrebăm: avem un spate și spunem mă doare spatele sau mai multe spate și spunem mă dor spatele?

La plural spunem: mă dor picioarele (că-s două).

Deci, ca să evităm exprimări greșite, trebuie să facem corect acordul dintre verb și substantivul care-l însoțește.

Iată cum trebuie să spunem:

• Mă dor ochii de o perioadă lungă de timp.
• Mă dor picioarele dacă parcurg distanțe mari pe jos.
• Mă doare spatele când ridică greutăți prea des.
• În ultima vreme tot mai des mă doare rinichii.
• Mă doare apendicele.

 

De reținut!   În cazul unei enumerații, folosim întotdeauna forma de plural:

mă dor spatele și picioarele, mă dor capul și spatele, mă dor capul, spatele și picioarele etc.

 

Să vorbim și să scriem corect!

 

 

.

 

 

Cum folosim verbul A TREBUI ?

Gramatica limbii române îl încadrează în categoria verbelor unipersonale (pers. a 3-a sg. și pl.) și impersonale (exprimând ideea de necesitate / nevoie). Mai jos,  prezint paradigma conjugării acestuia la moduri și timpuri diferite:

Indicativ prezent – trebuie – la toate persoanele. Verbul care urmează după trebuie se acordă cu subiectul, după cum se vede mai jos:

• eu trebuie să dau    noi trebuie să dăm
• tu trebuie să dai      voi trebuie să dați
• el trebuie să dea      ei trebuie să dea
• Incorect: el trebuiește, ei trebuiesc.

La indicativ imprefect: trebuia, trebuiau.

• eu trebuia să știu      noi trebuia să știm
• tu trebuia să știi        voi trebuia să știți
• el trebuia să știe        ei trebuiau să știe

Indicativ perfect compus: a trebuit, au trebuit.

• eu a trebuit să aflu      noi a trebuit să aflăm
• tu a trebuit să afli        voi a trebuit să aflați
• el a trebuit să afle          ei au trebuit să afle

Mai dificil de redat o paradigmă pentru perfectul simplu și pentru mai mult ca perfect. Sunt, în general, date formele:

– perfect simplu: el trebui să adune / ei trebuiră să adune

– mai mult ca perfect: el trebuise să vină / ei trebuiseră să vină.

Indicativ viitor: va trebui, vor trebui.

• eu va trebui să am       noi va trebui să avem
• tu va trebui să ai          voi va trebui să aveți
• el va trebui să aibă       ei vor trebui să aibă

Condițional-optativ prezent: ar trebui.

• eu ar trebui să fiu       noi ar trebui să fim
• tu ar trebui să fii        voi ar trebui să fiți
• el ar trebui să fie        ei ar trebui să fie

Condițional-optativ perfect: ar fi trebuit.

• eu ar fi trebuit să iau              noi ar fi trebuit să luăm
• tu ar fi trebuit să iei                voi ar fi trebuit să luați
• el ar fi trebuit să ia                  ei ar fi trebuit să ia

Conjunctiv prezent: să trebuiască.

Conjunctiv perfect: să fi trebuit.

Gerunziu: trebuind.

Supin: de trebuit.

Atenție cum se face acordul (la trecut și la viitor) când există un pronume în dativ în fața verbului a trebui:

• Mi-a trebuit un calculator.
• Mi-au trebuit două calculatoare.
• Îi va trebui un formular.
• Îi vor trebui mai multe formulare.

Să scriem și să vorbim corect!

Când scriem NOR și când scriem N-OR

  NOR se scrie fără cratimă, deoarece are înțeles deplin: este substantiv comun, singular, masculin, nearticulat.

De exemplu:

• Curcubeul va fi în nor; și Eu Mă voi uita la el ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veșnic dintre Dumnezeu și toate viețuitoarele de orice trup de pe pământ.” (Genesa 9:16)
• Domnul mergea înaintea lor, ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă și ziua și noaptea. (Exod 13:21)
• Și din nor s-a auzit un glas care zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit: de El să ascultați.” (Luca 9:35)
• Atunci vor vedea pe Fiul omului venind pe un nor cu putere și slavă mare. (Luca 21:27)

 

N-OR se scrie prin cratimă, pentru că se rostesc două cuvinte într-o singură silabă: n(nu)-adverb; or-verb auxiliar care servește la formarea timpului viitor, forma populară.

De exemplu:

• Cred că n-or rezista un an.
• N-or să mai vină, din moment ce nu ne-au găsit acasă de atâtea ori.
  
• Doar n-or merge și ei în aceeași direcție.
• Când n-or mai putea să ducă valizele grele, ne vor striga.

 

 

Să scriem corect!