Figuri de stil (antiteza)

           O altă figură de stil este şi antiteza. Denumirea provine  din fr. antithese, gr. antithesis, „opozitie” .  Este o figură de stil care constă in asocierea a două cuvinte, expresii, idei, imagini sau noţiuni cu sens contrar, cu scopul de a se pune în evidenţă reciproc.Antiteza are la bază doi termeni aflaţi în relaţie de antonimie.

De exemplu: ” Totuşi, chiar dintre fruntaşi, mulţi au crezut în El; dar, de frica fariseilor, nu-L mărturiseau pe faţă, ca să nu fie daţi afară din sinagogă. Căci au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu. ” (Ioan 12: 42-43)

Din aceste două versete observăm o opoziţie, ea este subliniată. Este aici vorba de o antiteză , deoarece sunt două lucruri contrare: slava pe care ţi-o dau oamenii şi slava pe care ţi-o dă Dumnezeu. După ce au crezut în Isus, fruntaşii sinagogii, cei care învăţau pe oameni Legea în sinagogă(biserica evreilor) nu mărturiseau deschis credinţa lor în Domnul Isus de frica fariseilor, care ameninţau să dea afară din sinagogă pe cei care vor crede în Isus. Astfel fruntaşii sinagogii  au ales să asculte mai mult de oameni şi de slava lor  decît de Dumnezeu, au pus greşit priorotăţile lor , le-a plăcut mai mult să facă ceea ce le place oamenilor, decît ceea ce le cerea Dumnezeu. De cine te temi şi vrei să asculţi mai mult: de oameni sau de Dumnezeu?

Un alt exemplu poate servi şi : ” Nu vă strîngeţi comori pe pămînt, unde le mănîncă moliile şi rugina, şi  unde le sapă şi le fură hoţii; ci strîngeţi-vă comori în cer, unde nu le mănîncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă , nici nu le fură” (Matei 6: 19-20).

Din acest pasaj observăm antiteza : comori pămînteşti şi comori cereşti. Acestea sunt cuvintele Domnului Isus care vine cu  un îndemn  ucenicilor săi şi le spune să-şi strîngă mai degrabă comori în cer , decît pe pămînt, adică să fie atenţi  la priorităţile şi lucrurile pe care pun ei accent  , căci le spune mai tîrziu că acolo unde le  este comoara lor, acolo le va fi şi inima lor. Îi atenţionează asupra unui mare pericol : dacă  te  legi  strîns de comorile tale  şi ele sunt lipite de inima ta,  acolo îţi va fi şi inima ta, sufletul tău, ca mai tîrziu să le spună că nu putem să slujim la doi stăpîni. Omul este liber să aleagă unde îi vor fi comorile lui , dar de alegerea lui depinde unde îi va fi inima şi unde îşi va  petrece veşnicia. Apoi argumentează  de ce este bine să ne strîngem  comori în cer, afirmînd că acolo nu le mănîncă moliile şi rugina , dacă e vorba de haine sau lucruri,  nu  le sapă şi fură hoţii, dacă e vorba de lucruri preţioase şi scumpe(bani, aur , etc). Pe cînd pe pămînt aceste comori pot fi furate de hoţi, roase de molii şi de rugină. Apoi comorile de pe pămînt nu sunt veşnice, ele odată şi odată vor dispărea, pe cînd comorile cereşti vor fi veşnice, acolo nu vor fi hoţi , molii cu atît mai mult rugină. Deci, unde vrei să-ţi strîngi comori: pe pămînt sau un cer? Unde vrei să-ţi fie inima ta: cu Dumnezeu sau acolo unde vor fi şi lucrurile pămînteşti care vor pieri?

Figuri de stil (metonimia)

         În acest articol vreau să prezint care este rolul şi semnificaţia metonimiei ca figură de stil. Enciclopedia liberă Wikipedia  propune următoarea definiţie pentru metonimie :  figură de stil înrudită cu metafora, care  constă în înlocuirea cauzei prin efect, a efectului prin cauză, a operei cu numele autorului, a părţii prin întreg, a întregului prin parte, ale posesorului prin lucrul posedat, a unui produs cu originea lui, a concretului cu abstractul etc., pe baza unei relaţii logice.Termenul provine, potrivit „Dictionarului de termeni literari”, din fr. meto-rtymie, lat., gr. metonymia, „re-numire, inlocuire a unui nume cu altul”.

De exemplu:  ” … Să nu fie între voi nici o rădăcină care să aducă otravă şi pelin ”  (Deuteronom 29:18b). Acest verset relatează una din avertizările  date de Dumnezeu poporului Israel cu privire la relaţia lor cu El şi anume să nu se abată de la Dumnezeu ca să se ducă să slujească dumnezeilor străini.  Metonimia este „rădăcină ” şi „otravă şi pelin„, deoarece ele nu au sensuri directe de parte a plantei  , substanţă toxică sau plantă cu gust amar, ci rădăcina sugerează  orice lucru ce i-ar putea face să  se închine la dumnezeii neamurilor şi i-ar împiedica să se apropie de Dumnezeul adevărat. Aşa cum rădăcina este bine fixată în pămînt, este baza , temelia unui copac sau a unei plante, deci ar putea fi anumite lucruri invizibile la exterior( anumite gînduri,  porniri, atitudini de idolatrie ), dar bine statornicite în mintea şi viaţa  omului care îl fac să se abată de la Dumnezeu. Spunîndu-le aceste lucruri, Dumnezeu îi atenţionează şi asupra faptului că între ei nu trebuie să fie  astfel de rădăcini care mai tîrziu vor creşte şi vor produce doar lucruri negative, rele care vor aduce daune lor şi societăţii în care vor locui , distrugere ca şi otrava şi lucruri neplăcute  ca şi pelinul. ca şi concluzie , pot spune că atunci cînd nu înlăturăm sau smulgem acest păcat al idolatriei din inima şi viaţa noastră, el va  ajunge să dea roade otrăvitoare şi amare, de care nu vom putea să ne bucurăm noi şi cei din jurul nostru.

Un alt exemplu poate servi versetul 18 din cap. 12: „ Cine vorbeşte în chip uşuratic, răneşte ca străpungerea unei săbii, dar limba înţeleptului aduce vindecare”,  metonimia este  „limba înţelepţilor” , căci se referă nu la organ ce se află în cavitatea bucală, ci  la cuvintele spuse şi modul de exprimare al  celor înţelepţi şi anume că această comunicare aduce vindecare, este constructivă , nu răneşte, ci e aptă să aducă pace. 

În exemplul : ” … Dumnezeule , Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mîhnită „(Psalmi 51: 17 b), metonimia este „inima zdrobită şi mîhnită”, fiindcă se înlocuieşte partea prin întreg: inima nu se referă aici la organul uman , ci la persoana care este într-o stare de mîhnire şi disperare, descurajare. Această asociere vine să ne prezinte caracterul lui Dumnezeu care este gata să primească persoana cu o astfel de stare, El nu o dispreţuieşte, dimpotrivă , îi dă alinare şi mîngîiere, cu condiţia că persoana respectivă să vină la El , să-şi conştientizeze starea  şi să apeleze la Dumnezeu.

Figuri de stil (epitetul)

          În acest articol vreau să explic o altă  figură de stil şi anume epitetul, care este una din cele mai simple imagini artistice, dar foarte plastice  şi expresive. Epitetul este o figură de stil care constă în reliefarea unor însuşiri deosebite ale obiectelor, fiinţelor, conceptelor,fenomenelor, stărilor sufleteşti, etc.  De obicei , epitetul este exprimat prin adjective, dar pot fi exprimate şi prin alte părţi de vorbire(substantive, verbe, adverbe), care pot fi echivalente semantic cu adjectivele. Fiindcă cartea Psalmilor este una poetică, voi da un exemplu din ea:

      „Zideşte în mine o inimă  curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic!” (Psalmul 51:10). În acest verset epitetul este  inimă curată, deoarece se evidenţiază o calitate deosebită a inimii şi anume de a fi curată, adică  fără pată, fără vină, impecabilă. Autorul acestui psalm , David, l-a scris după ce a păcătuit cu Bat-Şeba, soţia ostaşului său Urie. Fiind mustrat de proorocul Natan, David îşi recunoaşte păcatul în faţa lui Dumnezeu, îşi vede starea de păcătos, regretă  şi cere ca Dumnezeu să-l curăţească, să-i şteargă păcatul şi să zidească în el o inimă curată ca să aibă din nou bucurie. Vedem de aici că Dumnezeu este acela care cunoaşte toate acţiunile noastre şi doar El este în stare să ne şteargă păcatele  dacă regretăm sincer ceea ce am făcut şi să ne dea o inimă curată ca să ne putem bucura de salvarea oferită.

Un alt exemplu de epitet îl găsim în cartea Iov, capitolul 3 cu versetul 7:

   „Da, stearpă să fie noaptea aceea, ducă-se veselia din ea!”  Aici avem epitetul ” noapte stearpă”  , fiindcă este o calitate deosebită a fenomenului despre care vorbeşte autorul şi nu una obişnuită cum ar fi: noapte întunecoasă, neagră, liniştită,etc. În durerea lui, Iov ajunge să blesteme noaptea în care s-a născut, regretă faptul că s-a născut, considerînd acea noapte una stearpă , adică fără rod.

În exemplul :

” Le voi da o altă inimă, şi voi pune un duh nou în voi. Voi lua din trupul lor inima de piatră, şi le voi da o inimă de carne” (Ezechiel 11: 19) epitetul este inimă da piatră  care este echivalent cu inimă împietrită, ceea ce arată o  însuşire deosebită a obiectului şi anume a inimii.  Acest termen este folosit atunci cînd Dumnezeu vrea să iniţieze un nou legămînt cu omenirea întreagă. Aici este arătată care este starea omului înainte de intra în legămînt cu Dumnezeu şi anume este o inimă înpietrită faţă de Dumnezeu şi de Cuvîntul Său, o inimă care nu vrea şi nu poate ca să fie ascultătoare de Dumnezeu ca o piatră care este rece şi nepăsătoare. În consecinţă un astfel de om nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Dar totuşi Dumnezeu nu vrea acest lucru şi El iniţiază un legămînt veşnic cu noi şi pentru aceasta El ne dă o inimă nouă , o inimă dornică după  Cuvîntul lui Dumnezeu şi receptivă. O inimă care doreşte să asculte de EL şi care poate să asculte de El , pentru că este transformată prin Duhul Sfînt atunci cînd te pocăieşti, cînd îţi ceri iertare de la Dumnezeu şi doreşti să trăieşti o viaţă plăcută Lui.

 

Figuri de stil ( hiperbola)

             O altă figură de stil (imagine artistică) des utilizată în limbajul nostru este hiperbola.  Ea nu poate fi confundată cu alte figuri de stil, pentru că este absolut specifică şi foarte plastică atunci cînd este folosită. Îmi place această imagine artistică , fiindcă are un grad sporit de expresivitate. Vă prezint, în continuare, definiţia ei: hiperbola este o figură  de stil prin care se exagerează intenţionat, mărind sau micşorînd, trăsăturile unei fiinţe, ale unui lucru, fenomen, sau eveniment, pentru a-i impresiona pe cititori.

De exemplu:

„Nu mai pot gemînd! În fiecare noapte îmi stropesc aşternutul, şi-mi scald patul în lacrimi”  (Psalm 6: 6) În acest verset hiperbola este „în fiecare noapte îmi scald patul în lacrimi”. Autorul  Psalmilor,care este o carte poetică, este David. El a scris acest psalm cînd era într-o stare sufletească de disperare, de întristare , provocată de  comportamentul duşmanilor  săi faţă de el.  În acest psalm David se adresează lui Dumnezeu , cerîndu-I izbăvire , mîntuire de aceştia.  Pentru a reda starea sufletească în care se află , el s-a exprimat printr-o hiperbolă, care descrie , în mod exagerat, starea de plîngere încît patul său este scăldat în lacrimi, iar gemetele au atins un apogeu(nu mai pot). Această imagine artistică îl face pe cititor să înţeleagă mai bine starea în care este autorul atunci cînd strigă la Dumnezeu, de aceea a folosit hiperbola.

Un alt exemplu este:

                   „ Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă o cămilă prin urechea acului , decît să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ev. după Matei 19: 24) Din acest exemplu vedem că hiperbola este „mai uşor să treacă cămila prin urechea acului„,  deoarece în mod normal acest lucru este absolut imposibil.  Aici Domnul Isus se adresează ucenicilor Săi, după ce un tînăr bogat s-a apropiat de El ca să-L întrebe cum poate  avea viaţă veşnică. Domnul  Isus i-a răspuns că trebuie să  păzească poruncile Sale , dar , fiindcă  era un tînăr bogat, i-a zis să vîndă ce are, să dea la  săraci şi apoi să -L urmeze. Tînărul nu a fost gata să facă acest lucru , a plecat întristat , iar Domnul Isus le-a spus aceste cuvinte ucenicilor, ca să le arate că un om bogat care nu este gata să-L urmeze pe Isus şi să folosească avuţia sa pentru a aduna comori în cer, va intra greu în Împărăţia cerurilor. Domnul Isus nu are nimic împotriva bogaţilor , dar vrea ca să avem o atitudine corectă faţă de bogăţiile noastre , pe care tot El ni le dă, şi să -L punem pe El mai presus de banii şi bunurile noastre materile. Am văzut că acest tînăr a fost interesat să aibă viaţă veşnică , dar nu a fost gata să-şi schimbe priorităţile în viaţă. Pentru a sugera  că este foarte greu ca astfel de oameni să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, Isus apelează la hiperbola cu cămila care va trece mai uşor prin urechile acului decît un bogat în Împărăţia cerurilor. Ştim că cămila este un animal de talie mare, iar urechile acului  sunt mici şi prin ele pot trece doar firele de aţă. Este imposibil ca cămila să treacă prin urechile acului, nu ne putem imagina acest lucru, aşa cum este imposibil ca cel bogat să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, el nu are nici o şansă, dacă nu-şi schimbă atitudinea. Dumnezeu cere de la noi ascultare şi dedicare totală. Este alegerea noastră : fie că vrem să avem viaţă veşnică , dar nu ne putem rupe de bunurile noastre materiale cînd e vorba de aceasta, fie că suntem gata să facem ceea ce ne spune Dumnezeu şi să renunţăm la confortul şi la avuţiile noastre ca să adunăm comori cereşti. Tu, drag cititor, ce alegi? Eşti gata să renunţi la avuţiile tale ca să-L urmezi pe Isus?

Figuri de stil (personificarea)

     În articolul de azi vreau să analizez o altă figură de stil şi anume personificarea, care este şi ea una destul de des întîlnită în limba noastră. Personificarea este o figură de stil prin care  lucrurilor, obiectelor, fiinţelor necuvîntătoare  li se atribuie înşuşiri umane. Ea ilustrează comunicarea om-natură şi se realizează, de obicei, cu ajutorul verbelor şi adverbelor.

De exemplu:

„Cerurile spun slava lui Dumnezeu, şi întinderea lor vesteşte lucrarea mîinilor Lui. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia  despre el.” (Psalmul 19:1-2)

Din exemplul de mai sus vedem că substantivelor :cer, întindere, zi, noapte  li se atribuie calităţi umane ca: a spune, a vesti, a istorisi, a da de ştire, care sunt specifice doar omului. Este vorba , deci, de mai multe personificări aici, cu scopul de a personaliza  natura  pentru a  arăta că toată creaţia îi dă slavă lui Dumnezeu. Cu atît mai mult omul , care este o fiinţă vorbitoare, trebuie să -I dea slavă.

Un alt exemplu de personificare poate fi :

„Eu, Înţelepciunea, am ca locuinţă mintea , şi pot născoci cele mai chibzuite planuri” (Proverbe 8:12)

În acest exemplu este personificată înţelepciunea.Ei i se atribuie calităţi umane ca: a vorbi ,a avea o locuinţă, a născoci planuri , a chibzui, însuşiri  caracteristice omului.  

Din ambele exemple remarcăm că personificarea  se formează preponderent cu ajutorul verbelor.

Urmăreşte următoarele articole pentru a  afla alte figuri de stil .

Figuri de stil (metafora)

    În articolul precedent, am explicat comparaţia şi am văzut la ce serveşte ea şi cum o putem analiza. În acest articol mi-am propus drept scop să explic metafora, care este atît de des întîlnită în limba noastră. Deci, metafora este o figură de stil prin care se trece de la sensul obişnuit al unui cuvânt la alt sens, prin intermediul unei comparaţii ascunse. Structura metaforei este următoarea: „punerea semnului identităţii între două obiecte diferite (lucruri, fiinţe, persoane) prin numele lor, pe baza unei analogii”. Voi prezenta mai jos cîteva exemple:

Exemplul 1:

  „Isus le-a mai zis: „Adevărat, adevărat, vă spun că Eu sunt Uşa oilor” , ” Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mîntuit;va intra şi va ieşi, şi va găsi păşune” (Evanghelia după Ioan 10: 7, 9)

            Acest pasaj  reprezintă  cuvintele lui Isus adresate  poporului Israel. Metafora este:”Isus-Uşa oilor”.   Această metaforă prezintă în sine o analogie care defineşte persoana Domnului Isus.  Se face trimitere la noţiunea de „uşă” care este trecerea dintr-un spaţiu în altul, dintr-un context într-altul. După ce le explică că oile îşi cunosc păstorul şi nu merg deloc după un străin şi că păstorul oilor intră pe uşă , iar tîlharul sare pe altă parte, Isus le spune că El reprezintă Uşa , iar  cei care îl cunosc şi merg după El sunt oile. Adevărul pe care Isus vrea să-l prezinte aici este că va fi mîntuit(iertat de păcate) doar cel care va intra prin El. Aşa cum pentru a pătrunde într-o încăpere este nevoie să intri pe uşă , aşa  este şi cu mîntuirea, o poţi avea doar dacă alegi să intri pe uşă şi nu încerci să sari prin altă parte, să cauţi alt mijloc de a ajunge la Dumnezeu. Mîntuirea, ne spune Isus, poate fi obţinută doar  prin Isus. Astfel, observăm aici o comparaţie ascunsă: Isus este ca  uşa, deci se trece de la sensul obişnuit al cuvîntului „uşă ” la alt sens pe care doreşte să i-l atribuie vorbitorul .

Exemplul 2:

„Pe deasupra tuturor acestora, luaţi scutul credinţei, cu care veţi putea stinge săgeţile arzătoare ale celui rău” (Epistola lui Pavel către Efeseni 6:16)

    În acest verset Pavel le dă un îndemn creştinilor din Efes-să aibă cu ei scutul credinţei. Metafora  din acest enunţ este scutul credinţei .DEX-ul dă următoarea definiţie a lexemului scut–armă de lemn sau metal din antichitate sau evul mediu , cu care luptătorii îşi apărau corpul de lovituri. Menirea scutului este să apere, să înlăture orice armă care vine spre luptător.Prin analogie cu scutul unui luptător, scutul credinţei se referă la faptul că credinţa unei persoane îl poate proteja de ceea ce este rău, exact ca un scut. Deci, apostolul Pavel foloseşte această metaforă pentru a ilustra puterea protectoare şi biruitoare a credinţei în faţa răului ce se abate asupra creştinului. Aşa cum în trecut luptătorii se apărau de săgeţile direcţionate spre ei şi care îi puteau răni sau omorî, aşa şi credinţa este ca un scut cu care poţi face faţă săgeţilor arzătoare ale celui rău, protejîndu-ţi corpul şi , în context, sufletul de atacurile acestuia. Observăm , aşadar , o analogie aici între două lucruri pentru a reliefa , metaforic, adevărul .

Dacă doreşti să afli alte figuri de stil , urmăreşte articolele ulterioare.

Figuri de stil(comparaţia)

        Ştim cu toţii că limba română este o limbă frumoasă şi expresivă , datorită figurilor de stil întrebuinţate. Figurile de stil sunt nişte procedee prin care se modifică înţelesul propriu al unui cuvînt pentru a da mai multă forţă  unei imagini sau expuneri. În articolul de azi  voi încerca să explic una din ele-comparaţia. Sper să fie de folos vorbitorilor de limba română  în comunicarea scrisă şi cea orală, atît pentru receptarea şi interpretarea operelor literare, cît  şi pentru înţelegerea Sfintelor Scripturi. Deci, comparaţia este o figură de stil ce exprimă un raport de asemănare între două obiecte,idei, pentru a reliefa mai pregnant pe unul prin celălalt.  Structura comparaţiei este următoarea: termenul  de bază + cuvinte de legătură ca, ca şi , cum, precum, cum…aşa + termenul comparat.  De exemplu:

Exemplul 1:

” Deodată a început (băiatul fără minte) să meargă după ea ( femeia stricată), ca boul care se duce la măcelărie…” (Proverbe 7:22). Din acest exemplu , observăm că sunt doi termeni care se compară: băiatul fără minte şi boul, iar elementul de asociere este că şi unul şi altul  merg spre  direcţii care îi vor distruge: boul, animal fără judecată, merge la măcelărie unde urmează să fie înjunghiat , el nu ştie ce-l aşteaptă , merge, căci este dus de stăpînul său , iar cel fără minte se îndreaptă spre un pericol care îl va costa viaţa .  Ambii îşi au direcţii care le pun în pericol existenţa lor. Autorul a folosit comparaţia cu boul(în continuare cu cerbul, pasărea) pentru a scoate în evidenţă un adevăr: tînărul sau bărbatul care se lasă ademenit de femeia stricată  va ajunge la nimicire atît spirituală, cît şi fizică. El  permite ca acest tip de femeie să-l conducă la imoralitate fără să-şi dea seama (ca boul) că „aceasta îl va costa viaţa”(v.23). Ademenit de ea, nevăzînd cursa spre care se îndreaptă, nu-şi dă seama  de pericolul ce-l aşteaptă.

Exemplul 2:

 „Şi după cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat Fiul omului, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” (Evanghelia după Ioan 3:14-15)

Domnul Isus a folosit această comparaţie pe cînd vorbea cu un fariseu, Nicodim, care ştia bine Vechiul Testament unde este descris acest pasaj. Îndreptîndu-se spre ţara promisă, poporul Israel a cîrtit împotriva lui Dumnezeu şi a lui Moise,care-i conducea,  zicînd că vor muri de foame, de sete şi că s-au săturat de mîncarea pe care le-o dădea Dumnezeu. Atunci Dumnezeu s-a mîniat şi le-a dat nişte şerpi care au muşcat poporul, aşa încît au murit mulţi dintre ei atunci. Poporul şi-a dat seama că a păcătuit şi i-au cerut lui Moise să -L roage pe Dumnezeu să-i salveze de aceşti şerpi. Domnul i-a zis lui Moise să facă un şarpe de aramă , să-l spînzure de o prăjină , văzută din orice colţ al taberei ,ca oricine va fi muşcat să se uite spre el şi astfel nu va muri, ci va trăi. Această comparaţie a fost utilizată cu scopul de a reliefa adevărul că noi, ca şi oameni păcătoşi, meritam să murim din cauza păcatelor noastre. Atunci Dumnezeu, în dragostea Lui pentru noi, a găsit o soluţie ca noi să nu murim , ci să fim salvaţi şi L-a dat pe Isus Hristos , unicul Său Fiu, ca să fie răstignit, înălţat pe o cruce ,  pentru ca noi să putem trăi veşnic. Dar cum poate avea loc acestă salvare? Textul citat mai sus spune că acest lucru este posibil doar prin credinţa în Isus!!! Astfel cine crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu, îşi aţinteşte privirile spre El, nu va pieri, ci va trăi veşnic.   Însuşi Isus a folosit comparaţia ca să ilustreze adevăruri fundamentale pentru viaţa veşnică. Dumnezeu să ne ajute să le trăim!

În articolele ulterioare , voi încerca să explic alte figuri de stil.