Accentuarea corectă a unor cuvinte în limba română

Accentul pune în evidenţă pronuntarea mai intensă a unei silabe din structura unui cuvânt. În limba română, accentuarea corectă a unor cuvinte poate ridica, uneori, anumite probleme, deoarece accentul este liber, putând fi pe silaba finală (de-cór), pe silaba penultimă (bí–ne), pe antepenultima (gí-ne-re), pe a patra silabă (chél-ne-ri-ta) etc.În cursul flexiunii (formele pe care le iau cuvintele în functie de categoriile specifice – număr, gen, persoană, conjugare etc. – pentru a exprima diferite raporturi gramaticale), accentul rămâne, de multe ori, stabil, dar sunt şi situaţii în care se schimbă: nóră – nuróri, sóră – suróri, zéro – zeróuri, rádio –radióuri, aduséi – adúseram, cánta – cantáetc. În general, pentru un vorbitor nativ de limba română, pronunţarea corectă a cuvintelor se învaţă prin uzul limbii, fără a fi nevoie de prea multe teoretizări.

Ezitări în accentuarea corectă a unor cuvinte apar, însă, când este vorba de cuvinte împrumutate din alte limbi sau când structura fonetică a unui cuvânt este percepută într-un anume fel de  “urechea muzicală” a unui vorbitor sau altul.

  • Astfel, DOOM (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române) stabileşte, ca normă, o singură posibilitate de accentuare a unor cuvinte precum : caractér, regízor, avárie, dóctoriţă, fenomén, nic, adícă, ripă, călúgăriţă, sevér.
  • În cazul altor cuvinte, mai vechi sau mai noi, se acceptă două posibilităţi de accentuare, preferată fiind, însă, prima trecută în dicţionar : profésor/profesór, ántic/antíc, íntim/intím, tráfic/trafíc, gíngaş/gingáţ, penúrie/penuríe etc.
  • Unele substantive proprii, chiar dacă sunt formate prin acelaşi procedeu, al derivării, se accentuează diferit, în funcţie de originea şi structura lor : Rotáriu, Pescáriu, Vasilíu, Atanasíu etc.
  • Substantivele provenite din infinitivele lungi ale unor verbe de conjugarea a doua, terminate în –ea, se accentuează pe sufix : preveedére 
  • Formele verbului a fi la indicativ, timpul prezent, se accentuează corect pe silaba penultima : súntem, súnteţi ;
  • Verbul a tăcea (conjugarea a doua, în –ea) la indicativ, prezent şi conjunctiv, formele de persoana întâi şi a doua, şi imperativ (persoana a doua) se accentuează pe sufixul –e –  t́ăcéţi – iar cele de conjugarea a treia (de exemplu, a bate), pe tema – báteţi.

O altă situaţie specifică limbii române este şi distincţia, prin accent, între omografe (cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunţă diferit), având sensuri distincte : tórturi/tortúri, cópii/copíi, ra/erá, cele/acéle, compánie/companíe, véselă/vesélă, nódul/nodúl etc.

 

Să vorbim corect!

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s