Accentuarea corectă a unor cuvinte în limba română

Accentul pune în evidenţă pronuntarea mai intensă a unei silabe din structura unui cuvânt. În limba română, accentuarea corectă a unor cuvinte poate ridica, uneori, anumite probleme, deoarece accentul este liber, putând fi pe silaba finală (de-cór), pe silaba penultimă (bí–ne), pe antepenultima (gí-ne-re), pe a patra silabă (chél-ne-ri-ta) etc.În cursul flexiunii (formele pe care le iau cuvintele în functie de categoriile specifice – număr, gen, persoană, conjugare etc. – pentru a exprima diferite raporturi gramaticale), accentul rămâne, de multe ori, stabil, dar sunt şi situaţii în care se schimbă: nóră – nuróri, sóră – suróri, zéro – zeróuri, rádio –radióuri, aduséi – adúseram, cánta – cantáetc. În general, pentru un vorbitor nativ de limba română, pronunţarea corectă a cuvintelor se învaţă prin uzul limbii, fără a fi nevoie de prea multe teoretizări.

Ezitări în accentuarea corectă a unor cuvinte apar, însă, când este vorba de cuvinte împrumutate din alte limbi sau când structura fonetică a unui cuvânt este percepută într-un anume fel de  “urechea muzicală” a unui vorbitor sau altul.

• Astfel, DOOM (Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române) stabileşte, ca normă, o singură posibilitate de accentuare a unor cuvinte precum : caractér, regízor, avárie, dóctoriţă, fenomén, únic, adícă, áripă, călúgăriţă, sevér.
• În cazul altor cuvinte, mai vechi sau mai noi, se acceptă două posibilităţi de accentuare, preferată fiind, însă, prima trecută în dicţionar : profésor/profesór, ántic/antíc, íntim/intím, tráfic/trafíc, gíngaş/gingáţ, penúrie/penuríe etc.
• Unele substantive proprii, chiar dacă sunt formate prin acelaşi procedeu, al derivării, se accentuează diferit, în funcţie de originea şi structura lor : Rotáriu, Pescáriu, Vasilíu, Atanasíu etc.
• Substantivele provenite din infinitivele lungi ale unor verbe de conjugarea a doua, terminate în –ea, se accentuează pe sufix : preveedére 
• Formele verbului a fi la indicativ, timpul prezent, se accentuează corect pe silaba penultima : súntem, súnteţi ;
• Verbul a tăcea (conjugarea a doua, în –ea) la indicativ, prezent şi conjunctiv, formele de persoana întâi şi a doua, şi imperativ (persoana a doua) se accentuează pe sufixul –e –  t́ăcéţi – iar cele de conjugarea a treia (de exemplu, a bate), pe tema – báteţi.

O altă situaţie specifică limbii române este şi distincţia, prin accent, între omografe (cuvinte care se scriu la fel, dar se pronunţă diferit), având sensuri distincte : tórturi/tortúri, cópii/copíi, éra/erá, ácele/acéle, compánie/companíe, véselă/vesélă, nódul/nodúl etc.

 

Să vorbim corect!

 

Când scriem CAI şi când scriem C-AI?

    CAI se scrie legat, pentru că are înţeles deplin, el este un singur cuvânt- substantiv comun, masculin, plural, nearticulat(singular cal).

De exemplu:

Când vei merge la război împotriva vrăjmaşilor tăi şi vei vedea cai şi care şi un popor mai mare la număr decât tine, să nu te temi de ei, căci Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului este cu tine. (Deuteronom 20:1)

Vai de cei ce se coboară în Egipt  după  ajutor, se bizuie pe cai şi se încred în mulţimea carelor şi în puterea călăreţilor, dar nu privesc spre Sfântul lui Israel şi nu caută pe Domnul! (Isaia 31:1)

Oştile din cer Îl urmau călare pe cai albi, îmbrăcate cu in subţire, alb şi curat. (Apocalipsa 19:14)

C-AI se scrie prin cratimă, căci reprezintă două cuvinte care se rostesc într-o silabă: c(că)-conjuncţie căreia i-a dispărut vocala şi ai—verbul auxiliar a avea care serveşte şi la formarea timpului perfect compus(modul indicativ), prezent şi perfect(modul condiţional).

De exemplu:

• Sunt încredinţat c-ai reacţiona adecvat când vei auzi vestea aceasta.
• Cred c-ai fi putut să participi la acest concurs şi să obţii locuri premiante.
• Bine c-ai venit la timp!

 

Să scriem corect!

 

Scrierea cu un „n” sau cu doi de „n”

Aplicând derivarea cu prefix, putem obține cuvinte derivate care se scriu cu doi de n. Doar în aceste cazuri este permisă dublarea lui n. Astfel, cuvintele formate prin derivare cu prefixul „în” a căror rădăcină începe cu n (nor, noapte, nebun, nou) se scriu obligatoriu cu doi de n.

De exemplu:
a înnoda (în + nod)
a înnebuni ( în + nebun)
a înnora (în + nor)
a înnegri (în + negru)
a înnopta ( în + noapte)
aînnoi (în + nou)
a înnobila (în + nobil)

După acest tipar, unele persoane au început să scrie cu doi n și acolo unde nu este cazul. Și nu vorbim de hipercorectitudine, ci doar de necunoașterea modalității de formare a cuvintelor. Astfel, ne-am trezit cu scrieri precum: „înneca”, „înnota” sau „înncolți”.

Scrierea lor corecta este:
a se îneca
a se întuneca
a înota
a înflori
a încolți

Să reţinem!

    Se scriu cu nn cuvintele formate dintr-un cuvânt care începe cu n la care se adaugă silaba în în faţă.

Exemplu:

în+nou= înnoi, înnoit, înnoire, înnoitor, înnoitoare

 

Să scriem corect!